Monica Ramirez

Români, uniți-vă! Alăturați-vă protestatarilor! Cam asta am văzut și auzit pe peste tot: la televizor, la radio, în presă, oamenii ți-o spun în față pe stradă, sau măcar pe Facebook, chiar dacă din confortul propriilor case. Urmează comentariile și etichetele, tot din confortul fotoliului preferat. Huligani, golani, vandali, au distrus, au spart, furat, lovit, scos pietre din caldarâm, devastat, aruncat cu borduri și garduri. Așa să fi fost? Nu s-a folosit nimeni de oamenii de bună credință? Și, de fapt, nici măcar nu mai contează. Întrebarea e alta: păi, și ce altceva s-ar fi putut întâmpla? Dar la alții cum a fost? Și de unde vine nemulțumirea asta profundă pe tot mapamondul? De ce le-a ajuns oamenilor, tuturor oamenilor, cuțitul la os? De ce ies în stradă? Părinți, copii, bunici, cu mic cu mare, de ce protestează? Unde e mai bine? Simplu. Nicăieri.

Iată americanul, spre exemplu. E american, nu? Ce l-a apucat de-a lansat mișcarea Occupy Wall Street? Și acolo totul a demarat sub lozinca make love, not war. În fine, nu chiar, dar pe aproape. La început s-a cântat din muzicuțe și mandoline, după care s-a ajuns la ciomăgeală a la cowboy style. New York, Auckland, Sydney, Hong Kong, Tokyo, Paris, Madrid, Berlin, Hamburg, Leipzig, Frankfurt, violența n-a lipsit nici în lumea civilizată. Prin definiție, protestele de acest gen sunt menite să se transforme în… cafteală. Care pe care. Nu c-aș fi de acord cu manifestările de acest gen și nici nu le aprob, dar înțeleg frustrarea oamenilor care simt cum li se strânge lațul în jurul gâtului. Situațiile disperate crează gesturi disperate. Mai ales în turmă.

Locuiam în America de ani buni, când uraganul Katrina a devastat New Orleans. La început, oamenii au sperat și au crezut în sistem. Cine? Guvernul nostru? Pfffaaaa, ajutoarele sunt deja pe drum! Vin salvatorii, ne scot de aici în câteva ore. Așteptați numai și-o să vedeți. Doar suntem americani și le știm pe toate, îi salvăm pe alții, chiar și împotriva voinței lor. Vin ai noștri imediat, aveți puțintică răbdare. După două zile de așteptare, au fost vandalizate magazinele alimentare. Ok, de înțeles, oamenii au fost nevoiți să-și procure hrana. După încă o zi, au urmat restul: confecții, produse electrice și electronice, bijuterii, jucării, arme și muniții, ba chiar și ceva sex shop-uri. S-a furat în disperare și fără un discernământ aparent. Cu alte cuvinte, s-a furat tot ce era de furat. Când au izbucnit răfuielile între găști, au început violurile și s-au auzit primele împușcături pe stradă, America a înlemnit. Cum, noi?! La noi se poate întâmpla așa ceva? Da, se poate. O turmă de oameni scăpată de sub control este mai volatilă decât benzina de cea mai bună calitate. Se întâmplă mereu și peste tot.

Legea sănătății a fost picătura care a revărsat paharul românilor. Din proprie experiență, știu prea bine că până și America ar beneficia de un serviciu de tip SMURD. Aș putea povesti multe experiențe care m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva mă aflu într-o țară din lumea a treia când venea vorba despre sistemul de sănătate. Mi se părea incredibil să trec prin astfel de experiențe ca cetățean al țării care trâmbițează visul american, libertatea și grija față de individ, idealuri garantate, cel puțin din punct de vedere teoretic. Cu practica e mai greu… Aproape imediat după ce ne-am stabilit în California, înainte de-a putea beneficia de o asigurare de sănătate, fiica mea de un an și două luni a făcut un puseu de febră mare. Ca orice părinte fără experiență, am dat fuga la urgență. Cu un zâmbet extrem de amabil și cuvinte politicoase, medicii de gardă s-au interesat dacă avem asigurare medicală. Când le-am dat un răspuns negativ, au ridicat din umeri și, la fel de politicos, ne-au informat că nu ne pot trata fiica. Am rămas tablou. I-am întrebat ce se întâmpla dacă era vorba despre ceva grav și fiica mea pățea ceva pentru că ei refuzau s-o trateze? Mi-au întors spatele cu aceleași zâmbete politicoase. E mai bine la ei? Nu, nu e mai bine nicăieri. Americanii, francezii, italienii, spaniolii, grecii sunt copleșiți de aceleași sentimente de neputință și frustrare.

Oamenii speră în ceva mai bun. Într-o schimbare, chiar dacă nu știu s-o definească foarte exact. Îmi amintesc de fenomenul Obama. Desigur, m-a luat valul și pe mine. La început eram extrem de sceptică, dar euforia generală e contagioasă. Yes, we can! Un murmur general, pe buzele tuturor. Am plutit până la centrul de votare și l-am votat pe Obama cu o bucurie inexplicabilă în piept. Bun, l-am votat, a câștigat, cu toții am privit ceremonia de investire prezidențială cu ochii în lacrimi și inima în gât. Venise momentul să vedem SCHIMBAREA. Eu am încetat s-o mai aștept după primele șase luni. Alții încă mai speră. Ce s-a schimbat? În afară de faptul că America are un președinte mult mai distins decât Bush, un președinte care nu mai scuipă peste umăr la coborârea din avionul prezidențial și nu-și mai aranjează fuduliile în pantaloni înainte să dea mâna cu regina Angliei, un diplomat desăvârșit care nu mai vorbește în dodii, n-am văzut mare schimbare. Se pare că de curând a început să înțeleagă asta și americanul de rând, drept pentru care a ieșit în stradă și-a spart câteva vitrine.

Anul trecut a fost bogat în proteste violente. Atât de bogat, încât unii analiști se întrebau dacă 2011 avea să rămână în istorie drept anul care a redefinit politica globală, schimbând radical întreaga lume. Ba chiar s-au trasat paralele cu anii 1968 și 1989. N-a fost să fie. Am văzut aceleași fețe de oameni disperați și îndârjiți fugărindu-se cu jandarmii și poliția. Aceleași fulare la gură, aceleași gesturi obscene și înjurături, aceleași uniforme, scuturi și căști de protecție, gaze lacrimogene, tunuri cu apă, bâte și pietre. Cuvintele și limba nici nu mai contează, gesturile sunt un limbaj universal valabil din care se înțelege ceea ce este de înțeles. Esențial este faptul că oamenii au ajuns la disperare, și-au pierdut speranța. Mai rapid în unele țări, mai lent în altele, dar, cam pe tot globul, oamenii au ajuns la limită. Și cum să nu ajungă? Corupția e la fel peste tot, chiar dacă în unele locuri pare că ar avea o față mai… umană. Oriunde te-ai duce în lume, oamenii sunt nemulțumiți de sistemul în care trăiesc. De cum sunt conduși de către președinții pe care i-au ales, de cum sunt tratați, apreciați, remunerați. Își investesc voturile și speranțele în creații de carton care-i trădează cu prima ocazie, sacrificându-i fără drept de apel. Îi fură băncile, cu zâmbetul pe buze și într-un mod cât se poate de legal, îi fură statul, politicienii, avocații, poliția, și, în general, toți cei care sunt plătiți să-i apere. Clasa de mijloc dispare cu rapiditate și ridică pumnul împotriva elitei. Oare nu e absolut normal? Li se fură cam toată viața, fără să-și dea măcar seama, și la un moment dat se trezesc că nu mai au nimic de pierdut. În momentul acela, oamenii devin periculoși. Când nu mai au nimic de pierdut, nu mai pot fi manipulați. Păcat că nu se întâmplă fenomenul acesta într-un fel de sincron uriaș pe tot mapamondul… atunci să vezi schimbare radicală de sistem. Un fel de Vendetta internațională. În cel mai fericit caz, fără violență.